Uremie: ce înseamnă ureea mare, simptome, cauze și tratament

Uremia este o afecțiune gravă care apare atunci când rinichii nu mai reușesc să elimine eficient deșeurile toxice din sânge. În lipsa funcției renale adecvate, compuși precum ureea și creatinina se acumulează progresiv în organism, afectând buna funcționare a mai multor sisteme vitale. Spre deosebire de simpla creștere a ureei în sânge (numită azotemie), uremia presupune o combinație de manifestări clinice și dezechilibre biochimice, ce pot evolua rapid spre complicații severe, precum encefalopatia sau chiar coma uremică.

Din punct de vedere fiziopatologic, acest tablou apare adesea când filtrarea glomerulară (clearance-ul creatininei) scade sub 10 ml/min, însă simptomele pot apărea și la valori mai mari, mai ales în contextul insuficienței renale acute.

În acest articol vom explica pe înțelesul tuturor ce este uremia, care sunt cauzele și simptomele acesteia, cum se stabilește diagnosticul și care sunt opțiunile de tratament disponibile, cu accent pe importanța intervenției precoce pentru prevenirea complicațiilor amenințătoare de viață.

Rezumat:

1. Uremia este o urgență medicală asociată cu insuficiența renală severă.
   Ea apare când rinichii nu mai pot elimina toxinele din sânge, ducând la acumularea de compuși precum ureea, creatinina, indoxil sulfatul și beta-2 microglobulina, care afectează funcționarea organelor vitale.
2. Simptomele afectează mai multe sisteme ale organismului.
   Uremia provoacă oboseală, tulburări neurologice, greață, prurit intens, hipertensiune rezistentă și, în forme avansate, poate duce la encefalopatie, edem pulmonar și pericardită.
3. Tratamentul implică dializă și măsuri suportive.
   Pe lângă stabilizarea dezechilibrelor acute, se aplică terapie de substituție renală (hemodializă sau dializă peritoneală) și intervenții nutriționale riguroase. Transplantul renal rămâne soluția optimă pentru pacienții eligibili.

Ce este uremia și de ce apare?

Sursa foto: Freepik.com

Denumirea „uremie” provine din grecescul ouron (urină) și haima (sânge), reflectând prezența în sânge a compușilor care ar fi trebuit excretați renal.Uremia (sindromul uremic) este o complicație severă a insuficienței renale avansate, apărută atunci când rinichii nu mai reușesc să elimine eficient produșii toxici din sânge. În mod normal, substanțe precum ureea și creatinina sunt filtrate prin urină. Când funcția renală este afectată, aceste deșeuri metabolice se acumulează în organism, generând efecte toxice asupra mai multor organe.

De ce apare?

Uremia apare, de obicei, când clearance-ul creatininei scade sub 10 ml/min, dar uneori simptomele pot apărea mai devreme, în special în insuficiența renală acută. Afecțiunea este specifică stadiului terminal al bolii cronice de rinichi (BCR), indiferent de cauză: boli glomerulare, nefropatii diabetice, boli autoimune sau vasculite.

Ce toxine sunt implicate?

Pe lângă uree și creatinină, toxinele uremice includ:

• Indoxil sulfat;
• P-crezil sulfat;
• Beta-2 microglobulina.

Aceste molecule au efecte citotoxice și inflamatorii, afectând sistemul cardiovascular, nervos, gastrointestinal și hematologic. Ele contribuie la manifestările clinice complexe ale uremiei: de la oboseală severă și tulburări cognitive, până la pericardită, prurit intens și tulburări de coagulare.

De ce este importantă diagnosticarea și intervenția rapidă?

Uremia nu este doar o simplă valoare crescută a ureei în sânge. Este o urgență medicală care necesită tratament imediat, cel mai adesea prin inițierea dializei. Netratată, poate duce la encefalopatie uremică, comă sau deces.

Care sunt principalele simptome ale uremiei și cum poți recunoaște semnele unei uree serice mari în sânge?

Uremia afectează simultan mai multe sisteme ale organismului, iar severitatea simptomelor este strâns legată de gradul de acumulare a toxinelor uremice și de toleranța individuală a pacientului.

Tulburări generale și neuromusculare

• Oboseală persistentă, neameliorată prin repaus;
• Slăbiciune musculară și reducerea capacității de efort;
• Confuzie, tulburări de memorie și dificultăți de concentrare – prime semne ale encefalopatiei uremice;
• În cazuri avansate: tremor, mioclonii, convulsii, alternanță între somnolență și agitație.

Simptome digestive

• Greață, în special matinală;
• Vărsături recurente și anorexie (pierderea poftei de mâncare);
• Gust metalic (gust uremic), care contribuie la diminuarea aportului alimentar și apariția malnutriției.

Manifestări cutanate și hematologice

• Paloare tegumentară, frecvent cauzată de anemia uremică;
• Prurit intens și generalizat, adesea refractar la tratamente simptomatice;
• Brumă uremică – depozite de cristale de uree pe piele;
• Xeroză (uscăciune cutanată) și descuamare.

Implicații cardiovasculare și respiratorii

• Hipertensiune arterială rezistentă la medicația uzuală;
• Pericardită uremică, cu durere toracică tipică, agravată la inspirație și ameliorată în poziție aplecată;
• Edeme periferice (glezne, gambe) cu posibilă extindere la anasarcă;
• Respirație cu miros uremic (din cauza compușilor volatili eliminați pulmonar);
• Dispnee de efort și ortopnee – posibile semne de edem pulmonar sau insuficiență cardiacă.

Pe lângă tratamentul specific recomandat de medic, unele remedii naturale pot completa eficient îngrijirea pacienților cu disfuncții renale. Știai că merișoarele conțin proantocianidine – antioxidanți de 20 de ori mai puternici decât vitamina C? Acești compuși bioactivi, alături de alte vitamine și minerale, contribuie la protecția vasculară, reduc stresul oxidativ și susțin sănătatea sistemului urinar.

În acest sens, sucul natural de merișoare 100% pur, obținut din fructe ecologice fără adaosuri artificiale, este un tonic hepatic și renal valoros. Datorită proprietăților sale antimicrobiene, antiinflamatoare și antioxidante, poate susține metabolismul și funcția excretorie în mod natural. Integrat într-o dietă echilibrată, acesta devine un real sprijin pentru detoxifierea organismului și protecția sistemelor afectate de acumularea toxinelor.

Sursa foto: Aronia-charlottenburg.ro

Cauzele uremiei și factorii de risc pentru uree crescută

Uremia apare predominant ca urmare a insuficienței renale, fie în formă acută, fie cronică, dar pot exista și alți factori care contribuie la creșterea concentrației de uree și alte toxine în sânge:

1. Insuficiența renală cronică (IRC)

Aceasta evoluează lent, pe parcursul mai multor ani, având la bază afecțiuni care deteriorează progresiv structura și funcția renală:

• Nefropatia diabetică – principala cauză de IRC, apărută ca o complicație a diabetului zaharat;
• Hipertensiunea arterială cronică – produce leziuni vasculare renale și scade filtrarea glomerulară;
• Glomerulopatii primare și secundare, precum:
  • Glomerulonefrita membrano-proliferativă;
  • Glomeruloscleroza focală segmentară;
  • Nefropatia cu IgA.
• Bolile sistemice cu afectare renală, de exemplu:
  • Lupus eritematos sistemic;
  • Vasculitele ANCA-pozitive;
  • Sindromul Goodpasture.
• Afecțiuni genetice, cum este boala polichistică renală autozomal dominantă.
• Nefropatii tubulo-interstițiale cronice, cauzate de:
  • Infecții urinare recurente;
  • Reflux vezico-ureteral;
  • Expunere cronică la toxine sau medicamente.

2. Factori prerenali

Aceștia nu afectează direct rinichiul, ci compromit aportul de sânge necesar filtrării glomerulare:

• Deshidratare severă;
• Hemoragii masive;
• Insuficiență cardiacă congestivă;
• Șoc (de orice etiologie – septic, hipovolemic, cardiogen etc.).

Toate conduc la scăderea debitului renal și acumularea produselor azotate (uree, creatinină).

3. Factori postrenali

Când eliminarea urinei este blocată, presiunea se transmite în amonte, afectând funcția renală:

• Hiperplazie benignă de prostată;
• Litiază renală bilaterală;
• Tumori pelvine obstructive;
• Fibroze retroperitoneale.

4. Medicamente cu potențial nefrotoxic

Anumite substanțe farmacologice pot afecta funcția renală prin mecanisme directe sau indirecte:

• AINS (antiinflamatoare nesteroidiene);
• IECA (inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei);
• Diuretice de ansă sau tiazidice;
• Aminoglicozide (gentamicină, amikacină).

Administrarea acestora, în special la pacienții cu factori de risc renal, impune supraveghere atentă.

Cum se diagnostichează uremia și ce teste sunt necesare pentru a determina nivelul ureei în sânge?

Stabilirea diagnosticului de uremie implică o abordare clinică integrată, care combină examinarea fizică cu investigații paraclinice specifice. Scopul este de a confirma acumularea de toxine azotate în sânge și de a evalua gradul de deteriorare a funcției renale:

1. Evaluarea clinică inițială

Procesul începe cu:

• Anamneză detaliată, concentrată pe simptome sugestive (oboseală, prurit, greață, tulburări neurologice);
• Examen fizic general, care poate evidenția: paloare, semne de supraîncărcare volemică, brumă uremică sau miros uremic al respirației.

2. Teste de laborator

Analizele de sânge sunt fundamentale pentru confirmarea sindromului uremic:

• Uree serică: valorile crescute semnalează acumularea de deșeuri azotate;
• Creatinină serică: reflectă capacitatea de filtrare glomerulară;
• eGFR (estimated Glomerular Filtration Rate): este un parametru esențial pentru stadializarea bolii renale cronice. O valoare <15 ml/min/1,73 m² indică stadiul terminal (uremic);
• Hemoleucograma completă: deseori relevă anemie normocromă normocitară;
• Ionograma serică: evidențiază dezechilibre frecvente (hiperkaliemie, hipocalcemie, hiperfosfatemie);
• Azotemie (uree crescută fără manifestări clinice) poate precede uremia propriu-zisă.

3. Analiza urinei

• Proteinurie – reflectă afectarea glomerulară;
• Hematurie – poate sugera cauze inflamatorii sau obstructive;
• Cilindrii urinari – indică leziuni tubulare sau glomerulare.

4. Investigații imagistice

• Ecografia renală – este o evaluare de primă intenție; poate identifica rinichi micșorați, hidronefroză sau chisturi;
• CT sau RMN abdominal – sunt utile pentru cazurile complexe sau cu suspiciune de obstrucție;
• Scintigrafie renală – se folosește în evaluarea funcției diferențiale între cei doi rinichi (opțional).

5. Biopsia renală (în cazuri selectate)

Indicațiile includ:

• Boală renală cu etiologie neclară;
• Sindroame nefrotice/nefrite cu evoluție atipică;
• Decizia terapeutică înainte de inițierea dializei.

Opțiuni de tratament pentru uremie, medicamente și metode de scădere a ureei

Tratamentul uremiei presupune o abordare coordonată, care combină stabilizarea de urgență, epurarea toxinelor și măsuri suportive.

În faza acută, se corectează rapid dezechilibrele electrolitice, în special hiperkaliemia, cu gluconat de calciu, insulină cu glucoză și diuretice. Acidoza metabolică severă poate necesita bicarbonat, iar edemul pulmonar se tratează cu restricție de lichide, diuretice sau dializă urgentă.

Pentru eliminarea eficientă a toxinelor uremice, este necesară terapia de substituție renală. Se poate opta pentru:

• Hemodializă – metoda standard;
• Dializă peritoneală – alternativă în anumite cazuri;
• Transplant renal – soluția optimă pentru pacienții eligibili.

Tratamentul conservator vizează controlul simptomelor și prevenirea complicațiilor:

• Anemia: tratată cu eritropoietină și fier;
• Hiperfosfatemia: gestionată prin dietă și chelatori de fosfat;
• Nutriția: dietă hipoproteică bine monitorizată, adaptată stadiului bolii, cu aport controlat de lichide și sodiu.

Astfel, managementul uremiei necesită intervenție rapidă, dializă și ajustări nutriționale precise pentru a preveni deteriorarea stării generale.

Complicațiile uremiei netratate

Netratată, uremia evoluează rapid către disfuncții majore, cu potențial letal. Acumularea toxinelor uremice afectează simultan multiple organe și sisteme, compromițând funcțiile vitale și agravând prognosticul.

La nivel cerebral, poate apărea encefalopatia uremică, manifestată prin confuzie, dezorientare și, în stadii avansate, comă. Sistemul cardiovascular este frecvent afectat de apariția pericarditei uremice, hipertensiunii arteriale maligneși a unei ateroscleroze accelerate, ce cresc riscul de evenimente ischemice majore.

Pe fondul disfuncției renale, apar tulburări severe de coagulare, care se pot manifesta prin hemoragii spontane, greu de controlat. Totodată, retenția de lichide și inflamația contribuie la complicații pulmonare precum edemul pulmonar uremic, pleurita sau pneumonia cu substrat uremic.

Sistemul osos suferă, de asemenea, din cauza dezechilibrelor minerale cronice, rezultând osteodistrofie renală, cu demineralizare osoasă, fragilitate crescută și fracturi patologice. În plan digestiv, pacienții pot dezvolta gastrită uremică, enterocolită sau chiar pancreatită acută, în timp ce starea generală este agravată de malnutriția proteino-energetică progresivă.

Prevenirea uremiei și menținerea unui nivel sănătos de uree

Sursa foto: Freepik.com

Protejarea sănătății rinichilor și prevenirea acumulării excesive de uree în sânge presupun intervenții timpurii și constante asupra factorilor de risc care pot fi modificați:

• Un control riguros al bolilor cronice precum diabetul zaharat și hipertensiunea arterială este esențial – menținerea unei valori a HbA1c sub 7% și a unei tensiuni arteriale sub 130/80 mmHg contribuie semnificativ la încetinirea progresiei bolii renale.
• Un alt aspect important este hidratarea corectă, cu un aport zilnic de 2–3 litri de lichide, preferabil apă sau băuturi naturale care susțin sănătatea tractului urinar. În acest sens, sucul ecologic de merișor, 100% natural, fără zahăr adăugat sau aditivi, poate fi un aliat valoros. Prin conținutul bogat în antioxidanți, în special proantocianidine, merișorul are un efect protector documentat asupra rinichilor și căilor urinare.
• De asemenea, prevenția implică evitarea substanțelor cu potențial nefrotoxic – precum antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS), anumite antibiotice sau suplimente utilizate fără recomandare medicală – și adoptarea unei diete echilibrate. Reducerea aportului de sodiu, controlul proteinei în alimentație și menținerea unui indice de masă corporală în limite sănătoase sunt pași esențiali pentru a reduce stresul metabolic asupra rinichilor.
• Renunțarea la fumat, tratarea promptă a infecțiilor urinare și monitorizarea periodică a funcției renale (în special la persoanele cu risc crescut) sunt recomandări standard în prevenția insuficienței renale cronice.

În concluzie, uremia reprezintă o consecință gravă a disfuncției renale care, netratată, poate avea implicații sistemice severe. Prin urmare, recunoașterea precoce a semnelor clinice, monitorizarea atentă a funcției renale și instituirea promptă a tratamentului adecvat sunt pași fundametali pentru prevenirea complicațiilor. Totodată, adoptarea unui stil de viață echilibrat și controlul factorilor de risc pot contribui semnificativ la menținerea sănătății renale pe termen lung.

Disclaimer! Acest articol are un scop informativ și nu înlocuiește consultul medical specializat. Pentru un diagnostic corect și tratament personalizat, adresează-te medicului tău curant!

Referințe:

• https://my.clevelandclinic.org/health/diseases/21509-uremia;
• https://www.healthline.com/health/uremia;
• https://www.webmd.com/a-to-z-guides/uremia-uremic-syndrome.