Tulburarea reactivă de atașament – ce este, cum se manifestă și cum se tratează

Primii ani de viață contează enorm pentru felul în care un copil învață să aibă încredere, să se simtă în siguranță și să își gestioneze emoțiile. Când are lângă el un adult stabil, cald și predictibil, se formează un atașament sigur. În schimb, dacă îngrijirea lipsește, este schimbătoare sau copilul a trecut prin neglijare ori traumă, poate apărea tulburarea reactivă de atașament (TRA), o dificultate reală în a crea legături emoționale.

TRA nu este „vina” copilului și nu înseamnă o etichetă definitivă. Cu ajutor specializat și un mediu stabil, lucrurile se pot îmbunătăți. Mai departe, merită să ceri sprijin dacă observi semne care persistă: copilul evită constant apropierea, nu caută alinare când îi este greu sau reacționează cu teamă intensă, mai ales dacă există și un istoric de neglijare.

Rezumat:

1. Tulburarea reactivă de atașament (TRA) este o dificultate de relaționare apărută în copilăria timpurie, cauzată de lipsa unei îngrijiri stabile, sigure și afectuoase, care afectează capacitatea copilului de a avea încredere și de a căuta alinare.
2. Se manifestă prin evitarea apropierii emoționale sau, dimpotrivă, prin familiaritate excesivă cu persoane necunoscute, dificultăți de reglare emoțională, iritabilitate, probleme de somn și reacții atipice la separare.
3. Tratamentul TRA se bazează pe terapie specializată, implicarea activă a familiei și crearea unui mediu predictibil și sigur, iar intervenția timpurie crește semnificativ șansele de recuperare și dezvoltare emoțională sănătoasă.

Ce este tulburarea reactivă de atașament?

Tulburarea reactivă de atașament (TRA) este o tulburare a relaționării, în care copilul are dificultăți importante în a forma și menține legături emoționale. Cel mai des apare atunci când, în primii ani de viață, copilul nu a beneficiat de îngrijire stabilă, caldă și predictibilă (de exemplu, neglijare, schimbări repetate ale îngrijitorilor, instituționalizare). Nu ține de „răsfăț” sau încăpățânare, ci de un mod de adaptare la experiențe timpurii nesigure.

TRA se poate recunoaște prin comportamente care persistă și ies din tiparul obișnuit al vârstei, cum ar fi:

• evitarea constantă a apropierii față de adulți (copilul nu caută alinare, nu răspunde la confortare);
• reacții emoționale neobișnuite în situații în care ar fi de așteptat să caute sprijin;
• uneori, la unii copii, familiaritate excesivă cu persoane necunoscute (apropiere rapidă, lipsa prudenței față de străini).

De regulă, tulburarea debutează în copilăria mică, iar diferența față de dificultățile normale de relaționare este dată de intensitate, durată și impact: problemele se văd în viața de zi cu zi, în familie și în mediile sociale.

Tipuri de tulburare reactivă de atașament

Tulburarea reactivă de atașament poate avea două tipare principale de manifestare. Ambele reflectă modul în care copilul se adaptează după experiențe timpurii dificile, în special atunci când îngrijirea a fost instabilă sau lipsită de siguranță.

Forma inhibată (retrasă)

În această variantă, copilul evită apropierea emoțională și pare „închis” în relația cu adulții. De obicei:

• nu caută alinare atunci când este speriat sau supărat;
• răspunde slab la încercările de consolare (pare distant, evită contactul vizual);
• preferă să se joace singur și este rezervat în interacțiuni;
• poate părea hiper-vigilent, ca și cum ar aștepta mereu „să se întâmple ceva rău”.

Forma dezinhibată

Aici comportamentul este aproape opus: copilul caută apropiere, dar într-un mod lipsit de selectivitate. Se poate observa că:

• este prea familiar cu persoane necunoscute și caută atenție de la oricine;
• nu verifică suficient prezența părintelui/îngrijitorului și se poate îndepărta ușor;
• poate cere ajutor sau validare de la străini, chiar și în situații în care nu ar fi necesar;
• uneori adoptă comportamente mai imature pentru vârsta lui, ca o formă de reglare emoțională.

În ambele situații pot apărea și dificultăți asociate, precum reacții intense la separare, episoade frecvente de iritabilitate, probleme de somn sau alimentație și dificultăți de control al emoțiilor. Simptomele trebuie interpretate în context: contează istoricul de îngrijire, durata și impactul asupra funcționării zilnice, motiv pentru care evaluarea de specialitate este esențială.

Cauzele și factorii de risc ai tulburării reactive de atașament

Cea mai frecventă cauză a tulburării reactive de atașament este îngrijirea insuficientă sau inconsistentă în primii ani de viață. În momentul când copilul nu primește răspunsuri stabile la nevoile de bază (protecție, confort, predictibilitate), apare o stare de nesiguranță: copilul rămâne „în alertă”, iar reglarea emoțiilor devine dificilă.

Printre factorii de risc întâlniți cel mai des se numără:

• neglijarea emoțională: copilul nu este consolat când plânge, nu primește atenție, contact fizic și susținere afectivă constante;
• abuzul fizic sau psihologic: poate duce la frică, retragere, iritabilitate sau reacții defensive, în locul unei relaționări firești;
• schimbări repetate ale îngrijitorilor (mutări frecvente, plasamente multiple, spitalizări prelungite): copilul nu are timp să construiască o legătură sigură cu un adult stabil;
• izolare socială și lipsa interacțiunilor normale: scade oportunitatea de a învăța încrederea și comunicarea emoțională.

În timp, aceste experiențe pot face copilul să evite apropierea, să nu ceară ajutor sau, dimpotrivă, să caute atenție de la oricine, fără selectivitate – comportamente care reflectă dificultatea de a se baza pe adulți și de a-și exprima emoțiile în siguranță.

Cum se poate interveni în cazul tulburării reactive de atașament

În cazul TRA, intervenția de bază rămâne psihologică și familială (stabilitate, terapie, relație predictibilă cu îngrijitorul). La adulți, însă, când istoricul de stres cronic se asociază cu oboseală psihică, dificultăți de concentrare și memorie, unele persoane folosesc și suport nutrițional pentru funcțiile cognitive. Neuro Formula – 60 capsule cu beneficii pentru creier este un supliment pentru adulți care combină Bacopa monnieri (extract utilizat pentru susținerea memoriei și atenției), DMAE (100 mg/porție) și vitamine/minerale cu rol în funcționarea sistemului nervos (complex B, acid folic, vitamina C, zinc, calciu).

Sursa foto: Aronia-charlottenburg.ro

Administrarea recomandată este 1 capsulă pe zi, pe o perioadă mai îndelungată, fără depășirea dozei. Important de reținut: poate susține claritatea mintală și energia psihică, dar nu înlocuiește evaluarea și tratamentul de specialitate atunci când există dificultăți emoționale semnificative.

Simptomele și semnele de alarmă ale tulburării reactive de atașament

Simptomele tulburării reactive de atașament se observă mai ales în felul în care copilul relaționează și își exprimă emoțiile. Cu cât sunt recunoscute mai devreme, cu atât intervenția poate fi mai eficientă.

În relații, apar frecvent dificultăți legate de apropiere și siguranță. Copilul poate:

• să nu caute alinare când este speriat sau supărat, ori să respingă contactul (nu vrea să fie mângâiat, nu acceptă consolare);
• să evite să ceară ajutor sau să reacționeze disproporționat când un adult se apropie (se închide, se rigidizează, se irită);
• să aibă reacții neobișnuite la separare: fie pare indiferent, fie se panichează și nu se liniștește ușor nici după revenirea adultului.

La nivel emoțional și comportamental, pot apărea probleme de reglare:

• izbucniri intense sau prelungite, aparent „fără motiv”;
• iritabilitate, anxietate, hiper-vigilență (pare mereu „în gardă”);
• retragere socială, dificultăți în a-și face prieteni sau, la polul opus, comportamente impulsive și agresive;
• tulburări de somn și alimentație.

Totodată, se pot observa și semne precum evitarea contactului vizual, lipsa inițiativei de apropiere față de adulți sau, dimpotrivă, familiaritate excesivă cu persoane necunoscute. Dacă aceste manifestări sunt persistente și există un context de neglijare, traumă sau îngrijire instabilă, este indicată evaluarea de specialitate.

Pe de altă parte, semnele de alarmă care necesită evaluare urgentă sunt: auto-vătămare, violență severă, suspiciune de abuz sau un regres important în dezvoltare (pierdere bruscă a unor achiziții deja formate). În aceste situații, consultul imediat la un specialist este esențial.

Cum se pune diagnosticul de tulburare reactivă de atașament?

Diagnosticul tulburării reactive de atașament este stabilit de un psihiatru de copii sau de un psiholog cu experiență în traumă și atașament și presupune o evaluare detaliată. Specialistul discută cu părinții/îngrijitorii pentru a înțelege istoricul de îngrijire și contextul de viață, apoi observă interacțiunile dintre copil și adult (cum se caută alinarea, cum se răspunde la apropiere, cum se gestionează separarea).

În cadrul evaluării sunt analizate dezvoltarea copilului și mediul în care a crescut, deoarece TRA este strâns legată de experiențele timpurii de îngrijire. Pot fi folosite și instrumente standardizate (chestionare, scale, interviuri clinice) pentru a susține concluziile.

Un pas esențial este diagnosticul diferențial, adică excluderea altor condiții care pot avea manifestări asemănătoare, precum:

• tulburări din spectrul autist;
• ADHD;
• tulburări de anxietate sau depresie;
• tulburări de limbaj;
• dificultăți senzoriale.

Doar corelarea simptomelor cu istoricul și observațiile clinice permite stabilirea unui diagnostic corect.

Diferența dintre tulburarea reactivă de atașament și alte afecțiuni

Tulburarea reactivă de atașament poate semăna, la suprafață, cu alte probleme psihologice sau de dezvoltare, iar diferențele se văd mai ales în context și în tiparul relaționării.

1. TRA vs. tulburarea din spectrul autist (TSA)
   În TSA, dificultățile sunt legate în principal de dezvoltare: comunicare socială, interacțiune, flexibilitate și interese restrânse. În TRA, elementul-cheie este istoricul de îngrijire și felul în care copilul se raportează la adultul care ar trebui să îl protejeze. Astfel, un copil cu TRA poate avea abilități sociale, dar le folosește limitat sau neobișnuit din lipsă de încredere și siguranță, mai ales în relațiile apropiate.
2. TRA vs. ADHD
   În ADHD, impulsivitatea și lipsa de atenție apar în mod constant, în mai multe medii (acasă, la școală) și în multe tipuri de activități. În TRA, reacțiile intense sunt frecvent declanșate de situații care activează nesiguranța (apropiere, separare, schimbări de rutină, relația cu îngrijitorul). Comportamentele pot părea impulsive, dar sunt adesea legate de stres relațional, nu de un deficit primar de atenție.
3. TRA vs. anxietate sau depresie
   Anxietatea și depresia pot coexista cu TRA sau pot explica o parte din simptome (retrageri, iritabilitate, tulburări de somn). Diferența este că, în TRA, dificultatea majoră rămâne în zona atașamentului și a relațiilor de siguranță. Din acest motiv, evaluarea clinică atentă este crucială: numai un specialist poate stabili dacă este vorba despre TRA, despre o altă tulburare sau despre o combinație, astfel încât intervenția să fie potrivită.

Tratamentul pentru tulburarea reactivă de atașament

Tratamentul tulburării reactive de atașament pune accent pe siguranță, relație și reglarea emoțiilor, nu pe „corectarea” copilului. Intervenția este, de regulă, una de echipă: implică familia și este adaptată fiecărui caz, în funcție de istoricul de îngrijire și de dificultățile actuale.

În practică, terapia urmărește să reconstruiască treptat încrederea în adultul de referință și să creeze o relație predictibilă. Părinții/îngrijitorii sunt sprijiniți să învețe cum să răspundă consecvent nevoilor emoționale ale copilului, cum să ofere confort și limite sănătoase și cum să gestioneze episoadele de retragere, opoziție sau izbucniri.

Se pot folosi și intervenții individuale potrivite vârstei, de exemplu terapia prin joc, care ajută copilul să își exprime emoțiile și să înțeleagă ce simte într-un cadru sigur. În paralel, familia lucrează la rutine stabile (somn, masă, tranziții) și la strategii clare de prevenire și calmare a crizelor.

Medicația nu tratează TRA în sine, dar poate fi recomandată de medic atunci când există tulburări asociate, cum ar fi anxietatea sau depresia, și doar ca parte a unui plan terapeutic mai amplu.

Ce pot face părinții și îngrijitorii?

Părinții au un extrem de important în recuperare, pentru că un copil începe să se simtă în siguranță mai ales prin ceea ce trăiește zi de zi acasă.

Înainte de toate, rutinele simple ajută mult. Când copilul știe la ce să se aștepte, scade tensiunea și crește sentimentul de control. Ca atare, este util ca părinții să păstreze un program cât mai stabil (somn, mese, plecări/întoarceri) și să anunțe din timp schimbările.

În relația directă cu copilul, contează felul în care adultul răspunde emoțiilor, nu doar comportamentului. Părinții pot încerca să:

• asculte și să valideze trăirea („înțeleg că ți-a fost greu”), înainte de corecții sau reguli;
• transmită clar că sunt disponibili și că iubirea nu depinde de „cum se poartă” copilul;
• vorbească pe un ton calm și să fie previzibili în reacții (aceleași reguli, aplicate la fel).

După conflicte, repararea relației este la fel de importantă ca regula în sine. Un moment de reconectare (o îmbrățișare acceptată, o discuție scurtă, o scuză sinceră din partea adultului când a ridicat tonul) îl ajută pe copil să înțeleagă că relația rămâne sigură chiar și când apar tensiuni.

Ajută și un timp scurt, dar constant, petrecut împreună în fiecare zi. Chiar 10-15 minute, în care părintele este prezent „cu totul”, pot conta mult:

• o activitate aleasă de copil (joc, desen, puzzle);
• fără televizor, telefon sau alte întreruperi.

În plus, copilul are nevoie să învețe, treptat, strategii de calmare. Părinții îl pot ghida către soluții simple, potrivite vârstei:

• respirație lentă, împreună cu adultul;
• un loc liniștit unde se poate retrage câteva minute;
• un obiect de confort (jucărie preferată, păturică).

Prevenirea și prognosticul pentru tulburarea reactivă de atașament

TRA poate fi prevenită, în mare parte, printr-un început de viață cât mai stabil: un adult prezent, consecvent și afectuos, care răspunde la nevoile copilului (confort, hrană, protecție, atenție). Când copilul primește acest tip de îngrijire, șansele de a dezvolta dificultăți de atașament scad semnificativ. În schimb, dacă există neglijare, abuz sau schimbări repetate ale îngrijitorilor, intervenția timpurie devine esențială.

Părinții nu trebuie să se descurce singuri. În situațiile dificile, sprijinul potrivit poate face diferența: consiliere parentală, psihoterapie, servicii sociale, programe de suport pentru familie. Cu cât problemele sunt recunoscute și abordate mai devreme, cu atât copilul are mai multe șanse să își recapete sentimentul de siguranță.

Recuperarea nu se întâmplă peste noapte. În cele mai multe cazuri, progresele apar treptat: copilul începe să aibă mai multă încredere, reacțiile emoționale se stabilizează, iar relația cu îngrijitorul devine mai apropiată. Nu uită că numai cu răbdare, consecvență și ajutor specializat atunci când este nevoie, se pot construi în timp relații sănătoase și stabile.

Tulburarea reactivă de atașament la vârsta adultă

TRA se diagnostichează la copii. Totuși, dacă un copil nu primește sprijin la timp, dificultățile de atașament pot continua și la vârsta adultă, sub forma unor probleme legate de încredere, reglarea emoțiilor și relaționare.

La maturitate, aceste dificultăți pot arăta astfel:

• anxietate în relații, cu teamă de respingere sau abandon;
• evitarea apropierii emoționale, cu tendința de a ține oamenii la distanță;
• hipervigilență (alertă permanentă), iritabilitate sau tensiune în interacțiuni;
• dificultăți cu intimitatea și cu exprimarea vulnerabilității.

De exemplu, unele persoane oscilează între nevoia intensă de apropiere și retragerea bruscă, mai ales când relația devine mai serioasă. În timp, asta poate afecta prieteniile și relațiile de cuplu, pentru că stabilitatea emoțională este mai greu de menținut.

Vestea bună este că terapia poate ajuta: prin lucru pe siguranță, încredere și tipare relaționale, multe persoane reușesc să își îmbunătățească relațiile și să se simtă mai echilibrate.

Concluzie

În concluzie, tulburarea reactivă de atașament este o problemă serioasă, dar care poate fi tratată. Aceasta apare din cauza unor dificultăți de îngrijire în copilărie și are impact direct asupra dezvoltării emoționale a copiilor. Recunoașterea timpurie a semnelor și accesul la ajutor specializat cresc șansele de recuperare. Indiferent prin ce ai trecut, există posibilitatea de vindecare, iar cu sprijinul potrivit poți construi relații sănătoase.

Disclaimer: Acest articol are scop informativ și nu înlocuiește consultul medical specializat. Pentru diagnostic și tratament, este indicată consultarea unui psiholog clinician sau psihiatru pediatric cu experiență în tulburările de atașament. Informațiile prezentate nu trebuie utilizate pentru autodiagnostic sau autotratament.

Referințe:

• https://my.clevelandclinic.org/health/diseases/17904-reactive-attachment-disorder;
• https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/reactive-attachment-disorder/symptoms-causes;
• https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK537155;
• https://medlineplus.gov/ency/article/001547.htm.